Împotriva rasismului de stat

Împotriva campaniilor anti-români, anti-rom, anti-emigranţi

practicate de guvernul Prodi, mass media şi a celor de dreapta

1. Delictul din “Tor di Quinto” a fost comis într-adevăr de către un român ajuns de puţină vreme în Italia, dar acesta nu este nici “fiul României” şi cu atât mai puţin fiul emigraţiei. Este fructul degradări sociale şi umane care creşte cât vezi cu ochii la periferiile oraşelor europene şi a celor italiene (pentru a nu mai pomeni de oraşele din Statele Unite), inclusiv Roma “lui Veltroni”, plină de paiete, cu ai săi 20.000 de locuitori ai barăcilor.

“Delictul ar fi putut fi comis şi de către un italian” a declarat cu demnitate soţul femeii asasinate. Aşa şi este! Cronica zilei în ceea ce priveşte “casa noastră” este plină de orori de orice tip. Toate delictele, aproape întotdeauna împotriva femeilor, delicte “made in Italia” adică “foarte italiene” nu au luat niciodată însă, asemenea proporţii. Dimpotrivă: pentru “cei ce construiesc” opinia publică era vorba întotdeauna despre “singuri indivizi” nebuni sau depravaţi. De data aceasta însă cu Nicolae Mailat, şi prin intermediul său, a fost pus sub acuzaţie un întreg popor, românii, apoi romii şi mai apoi emigranţii. Dacă ne referim la “ai noştrii”, atunci sigur vina este individuală; dacă ne referim la “alţii”, este evident că vina este colectivă, a întregii naţiuni, a întregii rase!

2. Fără a găsi scuze nici unora nici altora, noi afirmăm faptul că, dacă la rădăcina delictelor “made in Italia” sunt întotdeauna, în ultimă istanţă, determinante sociale atunci acelaşi lucru este valabil şi în cazul delictului din “Tor di Quinto” şi pentru acela care l-a comis. Din acest motiv punem în banca acuzaţilor “forţa socială” care stă la baza degradării sociale şi umane în expasiune oriunde în lume: turbo-capitalismul globalizat. Care pentru a “termina”, sau cel puţin a “devaloriza” forţa de muncă şi drepturile proletarilor în activitate, a creat o “armată imensă” de proletari de rezervă, compus în marea majoritate de persoane provenite din ţările mai sărace, constrânsa la a trăi o viaţă care numai viaţă nu se poate numi, în ţara lor sau în altă parte, marginalizaţi în teritorii de mică sau mare dimensiune.

Această planetă a “slum”ilor , a “semi-slum”ilor sau “super-slum”ilor descrisă în mod admirabil de către Mike Davis nu are graniţe şi nici nu poate fi atribuită doar oraşelor din Sudul lumii. Inclusiv în metropolele “noastre” din Nord, zona marginalizării economice şi sociale, a sărăciei extreme, a existenţei făcute din mici ilegalităţi, a acelora ce trăiesc în barăci, a disperaţilor, se măreşte pe zi ce trece. Fiinţele umane “în surplus” sunt condamnate să “trăiască” din resturi şi asta la doar un pas de o neobrăzată bogăţie. Şi tocmai din această mulţime de proletari în surplus, aruncaţi şi obligaţi de către “măria sa” piaţa, să trăiască în condiţii înrăutăţite ca subproletari, provine şi Nicolae Mailat, victima de la “hiper-capitalista” civilizaţie a banilor care a colonizat România, ţara sa de origine ( şi ţara în care îşi aleg reşedinţa romii), înainte de a deveni un nenorocit de călău.

3. Existenţa acestor “fiinţe în surplus”, un milliard – un milliard jumate de şomeri, sau la limita subzistenţei, reprezintă prin ea însăşi un act grav de acuzare împotriva claselor dominante, împotriva capitalismului. Mai ales din cauza faptului că nu există nici o posibilitate ca aceştia să fie absorbiţi de economia de piaţă, sau vreo posibilitate ca puterile (capitaliste) constituite să facă să dispară degradarea locurilor în care aceştia sunt obligaţi să trăiască. Este necesar deci, a tăinui responsabilitatea pieţei – capitaliste şi a guvernelor angajate în numele său, a tăia ramură după ramură din“statul social”. Pentru a putea face aceasta, ce alt mod ar putea fi mai bun dacă nu acela de a descărca pe seama marginalizaţilor, a săracilor, a mizeriei din stradă (şi printr-o “naturală” extensie a emigranţilor “fără acte în regulă”, şi în sfârşit a tuturor emigranţilor), responsabilitatea primară a condiţiei lor şi a devianţei lor?

Ideologia “toleranţei zero”, forjată şi difuzată în mare măsură în anii ’80 în Statele Unite de către centrele de cercetare, (legaţi prin triplu fir cu administraţia din Washington, sistemul penitenciar şi industria închisorilor private), care nu înseamnă nimic altceva decât criminalizarea săracilor, indicarea persoanelor marginalizate ca fiind “inamicul public nr. 1” al întregii societăţi, şi necesitatea de a lupta împotriva lor cu pumnul de fier. Bolnavii incurabili de “europeism” sperau ca această undă bolnăvicioasă să nu se reverse şi aici, însă nu doar ne inundă, dar mai dă şi pe afară, cu cei “de stânga” în prima filă şi chiar aici în Italia, în ţara “bună” prin definiţie, în patria “oamenilor de treabă”.

De vreo două decenii politica “toleranţei zero”, face următoarea promisiune: prin lupta fără precedent împotriva “micilor dezordini publice”, a micilor violări ale “legalităţii” (a acelora care “sparg geamurile”), împotriva cerşetorilor, a “spălătorilor de geamuri”, ai celor ce trăiesc în barăci, a tinerilor din cartierele “riscante” , a “acelora fără acte”, societatea poate deveni mai sigură, mai “uşor de trăit”, mai imună nu doar la furturi, la jafuri, la violenţe individuale, dar imună până şi la alte patologii, cum ar fi drogurile şi prostituţia. Aceasta este minciuna ce vine repetată de către întreg sistemul mass mediei, adică de marele capital şi de statul ce îl are în pumn. La fel de mincinos este şi apelul ce urmează promisiunii: să combatem toţi împreună micile devianţe, mica criminalitate şi în felul acesta ne vom salva şi de marea criminalitate, care în fond, ar naşte din lipsa contrastării micii criminalităţi. Dacă în schimb “vom continua” să fim “permisivi” cu micile ilegalităţi, suntem pierduţi.

Efectele reale a acestui gen de politică sunt cu totul şi cu totul de alt tip. Ne-o demonstrează Statele Unite, ţara în care asemenea politici sunt aplicate de douăzeci de ani. Acestea au dus la multiplicarea prizonierilor, la un sistem din ce în ce mai capilar al controalelor şi a nevoii de a cataloga, la explozia cheltuielilor statale pentru închisori şi penitenciare şi la reducerea în paralel a cheltuielilor sociale (în California se cheltuieşte mai mult pentru noile închisori decât pentru noile şcoli sau spitale), la naşterea industriei închisorilor privatizate, şi la o represiune de intensitate specială împotriva negrilor. Nu deci la o mai mare siguranţă socială, dar la o mai mare represiune atât pe scară generală cât şi pe scară selectivă-rasistă, şi la tăierea mai multor fonduri privind siguranţa socială. După un sfert de secol de aplicare a acestui tratament, Statele Unite continuă să fie o societate extrem de violentă, (în primul rând pentru faptul că există o semnificativă violenţă împotriva femeilor!) şi a societăţii în general, iar astăzi mai mult ca oricând inclusiv în cadrul clasei de mijloc există o semnificativă nesiguranţă socială (mai mult de 40% din salariaţi sunt lipsiţi de orice protecţie sanitară, într-o ţară în care, a se trata sau a se îngriji sănătatea înseamnă a cheltui enorm). O nesiguranţă socială care nu a fost produsă cu ajutorul acelora care nu au casă, a acelora care se ghemuiesc să doarmă pe bănci sau pe sub poduri, ci a acelora lipsiţi de inimă, personificarea funcţionarilor de capital din Wall Sreet şi din împrejurimi. In Europa n-o să vedem oricum alte rezultate de alt tip, oricât se speră să se ajungă, demonstraţia ne-o dă paranoicul de Blair care a închis în penitenciare experimentale pentru minori, copii sub 14 ani.

4. Oricum în Statele Unite ca şi la noi, vânzătorii drogului numit “toleranţa zero” ştiu foarte bine că “ating” prin “argumentele” lor o coardă la care este sensibilă o mare parte dintre “straturile populare” , în primul rând bătrânii şi femeile, care sunt mult mai expuşi decât clasa de mijloc la consecinţele degradării sociale urbane (şi nu doar urbane) şi care nu pot desigur să-şi permită o gardă de corp privată, pentru propria protecţie personală. Şi când promit siguranţă, ştiu că sunt în posesia unei “teme-cheie” şi nu doar în ceea ce privesc persoanele cele mai expuse violenţelor fizice. Majoritatea muncitorilor salariaţi simt într-adevăr o nesiguranţă crescândă, existenţială şi o trăieşte în mod real. Dar această nesiguranţă reală pe scară largă nu este adusă în milioane şi milioane de case de către“i chicanos” fără acte, sau romii proveniţi din Balcani (unde aceştia au găsit, dealtfel, un decent “mod de a trăi” înainte de a fi distrusă Iugoslavia, înainte ca “noi” Italia să distrugem Iugoslavia). Uşa actuală, este complect răsturnată de către mondializarea capitalului prin nesiguranţa structurală a condiţiilor de muncă prin introducerea contractelor pe timp determinat, concurenţa fără precedent a tuturor împotriva tuturor, care fac să cadă una după alta orice siguranţă sau garanţie pentru ziua de mâine.

Pe această creştere generalizată de nesiguranţă se suprapune o formă inteligentă de informare – dezinformare care urmăreşte să atragă atenţia asupra proletarilor nenorociţi sau împotriva lor, sau asupra micilor ilegalităţi şi micro-criminalităţii, de preferat cetăţeni de alte naţionalităţi, asupra cărora să reverse ura acumulată împotriva condiţiilor de trai, care cu trecerea timpului se dovedesc din ce în ce mai greu de suportat şi care nu mai pot fi considerate doar o perioadă trecătoare. Factorul de risc ce reprezintă 0,1% este prezentat în aşa fel încât ne face să ne fie frică de-o epidemie de mici delicte făcute de aceste persoane marginalizate: toţi trebuie să se simtă ca o probabilă Giovanna Reggiani, deoarece toţi emigranţii şi toţi aceia care nu au nimic, “sunt” la rândul lor un probabil Nicolae Mailat sau posibili jefuitori. În schimb, factorii de risc care îngreunează vieţile nostre, (cel puţin 99%) - adică cei ce într-adevăr ne jefuiesc zi de zi şi în mod sistemat cu inflaţia preţurilor, cu salariile cele mai scăzute din toată Europa, împrumuturile bancare care “dospesc” la infinit, cu preţurile plătite cămătarilor care deţin monopolul pieţei, care ne ţin într-o nesiguranţă continuă din cauza contractelor de muncă pe timp determinat şi cu posibilitatea de a fi anulat oricând, care ne nenorocesc vieţile cu “epidemia” de morţi la locul de muncă, sau morţi din cauza bolilor şi a poluării, cu răspândirea drogurilor şi prostituţiei şi cu câte şi mai câte: capitalismul adevărat, statul său, guvernul său – este trecut neobservat, de fapt nu, nu este trecut neobservat ci ne este prezentat ca şi când acestea ar reprezenta siguranţa noastră. Lumea s-a întors cu capul în jos. Asta este, adică se experimentează din nou căutarea unui “ţap ispăşitor” care vine din afară sau care s-a pus fără să vrea în afara “regulilor de a trăi civilizat”, acuzat de către puterile constituite de ceva de care el însuşi este o victimă.

5. Matriţa acestei operaţii ideologice, politice, culturale, psihologice este clar matriţă de dreapta. Insistenţa cu care se loveşte în romi şi în emigranţi nu se poate să nu ne amintească asemănări uluitoare cu propaganda nazistă.

Este totuşi observată o aliniere mai puţin condiţionată la această propagandă şi de către cei “de stânga” Au început primarii Uniunii, să pretindă ca poliţiei să i se dea cât mai multe puteri şi să fie activate cât mai multe expulzări. Mai apoi, în spatele “micuţilor începători de şerif” de stânga, s-au aliniat în uniforme militare şefii nou născutului partid democratic, intelectualii, ziariştii “progresişti”, guvernul Prodi. Măsurile întreprinse de guvernul Prodi de a expulza doar în baza suspectului de “periculozitate” inclusiv cetăţenii “comunitari” şi de a lărgi cercul celor care pot decide expulzarea, sunt indicative. Dar la fel se poate spune şi despre cererea insistentă a celor de dreapta de a vota împreună cu centru-stânga, pentru a înăspri împreună, dacă este necesar, măsurile guvernului. Fini cere să fie expulzaţi toţi cei care “nu deţin mijloace de întreţinere”, mai precis toţi şomerii sau cei cu contract pe timp determinat pe care i-a “contabilizat” deja spunând că sunt vreo 200.000 de persoane. Ei bine, nici un membru al partidului democratic nu i-a răspuns în mod categoric: “nu!”, iar dacă guvernul Prodi a moderat în oarecare măsură deciziile sale, a făcut-o doar de frica de a nu prejudicia interesele milioanelor şi milionelor de oameni de afaceri italieni prezenţi în România, o “prezenţă” de profitori care reuşesc să strângă în timp record munţi de euro…

Printre cei de “stânga” a început o adevărată cursă: între Rutelli, Veltroni şi alţi câţiva care se luptă care mai de care să-şi câştige titlul de “părinte” al actualei politici “toleranţa zero”. S-a ajuns până într-acolo încât i s-a reproşat lui Berlusconi că nu a impus închiderea graniţelor italiene “neo-comunitarilor”, şi în special românilor, care au devenit “neisprăviţii” momentului. Tocmai românii, mai precis naţiunea care deţine recordul, privind moartea muncitorilor săi la locul de muncă: 35 în 2004, 29 în 2005, 30 în 2006 şi deja se poate “lăuda” cu peste 44.000 de accidente de muncă (accidente declarate) în 3 ani! Naţionalitatea care, după spusele lui Pietro Vulpiani, membru al Unar (biroul împotriva discriminărilor rasiale din cadrul Preşedenţiei Consiliului de Miniştrii, deţine recordul privind discriminările suportate la locul de muncă (comunicat în data de 5 noiembrie)! Dar de toate acestea este interzis să se vorbească atât printre cei de “stânga” cât şi printre cei de “dreapta” , deoarece ar fi prea uşor pentru public a înţelege cine pe cine brutalizează în fiecare zi: dacă sunt românii care se găsesc pe teritoriul Italiei ilegal cei care brutalizează zi de zi italienii şi italiencele comune, sau sunt profitorii şi exploatatorii italieni cei care brutalizeaza zi de zi muncitorii români, aici şi în România! Linişte care ne confirmă cât de mult cei de “stânga“ îşi dau concursul pentru a se apropia de cei de “dreapta”.

6. De această “stânga” a Partidului democratic a fost evitat pe cât posibil o altă temă cheie care a fost însă descrisă în mod splendid de câţiva dintre funcţionarii anonimi ai poliţiei române: “Funcţionarii poliţiei române ne spun: sunteţi lupi feroci voi italienii. Voi astăzi sfâşiaţi mai mult de 30.000 de fete românce. Voi sunteţi aceia care susţineţi crimanalii români ce le ţin sclave. Sunteţi voi, masculii italieni care plătiţi românii delincvenţi. Noi trebuie să vă cerem scuze pentru femeia ucisă. Dar voi ar trebui să staţi în genunchi un an întreg” (aşa spune don Benzi în “L’Unità” din 3 noiembrie). Limbajul nu este desigur cel folosit de noi, dar substanţa acestui denunţ este sfânt. Ne aflăm în faţa unui viol “etnic” în masă care se consumă în fiecare zi pe străzile nostre, în localurile ieftine (millelire), în falsele baruri “night”, în umbra caselor particulare, viol de care se fac vinovaţi “masculii” italieni asupra tinerelor şi fetelor românce (ba chiar şi asupra tinerilor români de sex masculin) condamnaţi de economia de piaţă, de putrezirea “obiceiurilor noastre” şi de lumea interlopă română la o moarte precoce şi atroce, la moartea socială. Împotriva acestui trafic, împotriva acestei abominabile violenţe sexuale şi colonialiste, nu am auzit nimic, absolut nimic şi culmea, tocmai în acele zile se pregătea spectacolul în care “românul” “romul”, “emigrantul” era cel suspectat de a fi un violator nesătul al “femeilor noastre”.

7. Marea criminalitate organizată are un rol în prim plan în producerea fenomenelor micro criminalităţii care generează nesiguranţă şi degradare: a se vedea fenomenul jafurilor, care sunt opera toxico-dependenţilor în căutarea unor lichidităţi imediate, pentru a nu mai vorbi despre distribuirea drogurilor, prostituţiei de stradă, traficului de emigranţi “fără acte”, la cămătarii ilegali (deoarece de cămătăria legală au grijă băncile), de “dantela” comerţului cu bucata, de “doping”ul sportiv, de furturile din maşini, etc. Dar împotriva marii criminalităţi organizate nu se face nimic serios şi în mod sistematic, ba chiar se evită nominalizarea lor în timp ce auzim din ce în ce mai des “necesitatea” de a “aduce siguranţă” în societate. Motivaţia este întodeauna aceeaşi: criminalitatea organizată este o parte integrantă – şi nu doar secundară al capitalismului naţional (valoarea încasărilor acestora, după “Eurispes” este egală cu 3,4% din încasările statului italian, nici măcar Fiat nu valorează atât de mult) şi internaţional. Dacă prin reducere la absurd statul italian s-ar hotărî să lovească serios în aceste organizaţii criminale, ar fi o scădere îngrijorătoare a sistemului bancar, al bursei, şi al însuşi statului, 25% din încasările statului deci se află în mâna lumei interope. Deci, Linişte de mormânt! Şi fie ca toate reflectoarele să fie îndreptate spre Nicolae Mailat, deoarece de la ei, şi numai de la ei ne vin “ameninţări de moarte”

8. Este clar că cei de “dreapta” au depăşit, mai ales cu ajutorul lui Fini şi a celor di Lega, această campanie a “toleranţei zero”. Se simt “acasă” pe acest teren, mai puţin atunci când, se retrag pe moment, din faţa consecinţelor extreme destul de evidente: atacul fizic, atacurile împotriva romilor şi a emigranţilor asupra cărora s-au semnalat de ceva timp câţiva “butaşi” de drepta oficială de Nord. Oricum, au avut loc deja primele pogromuri “spontanee” şi “extra-statutale” atât în Nord cât şi în Sud, în paralel cu pogromurile instituţiilor locale. Şi nu există îndoială că alte asemenea pogromuri vor urma cât de curând şi desigur mult mai agresive, pentru că fără umbră de îndoială clima care se creează acum este clima unui pogrom. Teribilul paradox este acela constituit de faptul că în agresiunile fizice împotriva emigranţilor pot fi implicate straturile populare respectiv persoanele marginalizate, cărora, în absenţa unei iniţiative de clasă pe acest teren, organizaţii cum ar fi “Forza Nuova” ( “dreapta extra-parlamentară”) le oferă o soluţie: mobilizarea sinucigaşă. Sinucigaşă, deoarece adversarul ce trebuie lovit sunt alţi proletari (erau români cei trei muncitori răniţi la Tor Bella Monaca) sau fiii proletarilor (cum este cazul tânărului marocan care a fost agresat în incinta Institutul Einaudi din Roma), cu rezultatul de a intimida muncitorii şi a-i obliga să accepte în tăcere şantajele, ameninţările şi super exploatările la care sunt supuşi la locurile muncă: în acest fel patronii vor avea în mână arme mult mai eficiente de şantaj împotriva muncitorilor italiani.

Câtă ipocrizie din partea politicienilor D’Alema, Veltroni şi Amato când au condamnat aceste agresiuni! Au vorbit despre “justiţiarii armaţi de drepta” şi despre “ bestia xenofobă” întărâtată de dreapta. Dar ce a făcut guvernul de stânga? Oare nu au pregătit ei înşişi terenul pentru a lăsa să intre în scenă “armatele rasiste”?

9. În faţa acestei rapide înaintări ale ofensivei rasiste, muncitorii emigranţi speră că se vor putea apăra rămânând în tăcere. Sau cel puţin să nu fie ei ţinta lor, asta în cazul în care emigranţii nu sunt de naţionalitate română sau rom. În speranţa de a găsi ceva adăpost, oferă demonstraţii de “fidelitate” naţiunii “care i-a primit”

Aceste comportamente sunt încurajate de către guvernul Prodi, care, aşa cum s-a întâmplat în trecut cu guvernul de “centru-dreapta”,încearcă să “ierarhizeze” muncitorii emigranţi, din punct de vedere social, în ceea ce privesc condiţiile juridice şi poziţiile politice, reuşind astfel să ridice alţi şi alţi “pereţi despărţitori” între muncitorii autohtoni şi muncitorii emigranţi, ba chiar şi între muncitorii emigranţi de diferite naţionalităţi. Nu este doar o întâmplare faptul că rasismul de stat şi campaniile xenofobe au cunoscut un salt important tocmai la sfârşitul lunii octombrie, imediat după cele două manifestaţii reuşite organizate de muncitorii emigranţi la Brescia şi Roma în 27 şi 28 octombrie, şi după “propunerea” discutată în acele zile, de a organiza o grevă generală a muncitorilor emigranţi în Italia luând exemplul emigranţilor din Statele Unite. Tocmai de “toleranţa zero” împotriva “celor ce încalcă legea” are nevoie guvernul pentru a promite muncitorilor emigranţi : dacă vă veţi mulţumi cu condiţiile oferite de societatea “ care v-a primit”, dacă ne veţi ajuta să izolăm “clandestinii”, sau muncitorii emigranţi care luptă pentru îmbunătăţirea propriilor condiţii, Italia, instituţiile italiene, vă vor fi recunoscători … Si nu este doar o întâmplare desigur, faptul că nemaipomenita agresiune împotriva românilor, a avut loc la numai câteva zile după publicarea ultimului raport despre emigranţi realizat de Caritas care făcea cunoscut faptul că românii au devenit _ naţionalitatea cea mai numeroasă în Italia.

In realitate, experienţa italiană din ultimii douăzeci de ani precum şi experienţele altor ţări occidentale în care emigrarea are o tradiţie mai lungă, demonstrează că super-exploatarea şi opresiunea rasistă pot fi limitate şi combătute numai şi numai prin luptă colectivă, auto-organizându-se, mobilitându-se umăr la umăr împreună cu proletarii autohtoni şi sprijinind luptele anti-imperialiste din Sudul şi din Estul lumii.

10. Micile forţe ale organizaţiei nostre sunt mobilitate pentru a susţine şi favoriza continuarea, lărgirea şi radicalizarea iniţiativei de luptă a muncitorilor emigranţi. Deastfel suntem pentru, a chema pe terenul de luptă muncitorii italieni, demonstrând cât este de important, “vital” am putea spune pentru apărarea propriilor interese să se reacţioneze la politica rasistă a guvernului şi împotriva “toleranţei zero” , deoarece această politică nu este altceva decât un atac al guvernului, a celor de dreapta şi a celor de stânga, ale întreprinderilor şi instituţiilor financiare cu obiectivul de a distruge fondurile de pensii, de a spori nesiguranţa locului de muncă, desfacerea contractului naţional de muncă, etc.

Nici o întrerupere deci, a fragilei mobilizări care a avut loc în toamnă, dimpotrivă, luăm la cunoştinţă faptul că inclusiv decretul de urgenţă privind expulzările confirmă natura anti-proletarială a acestui executiv, care va trebui tratat nu ca şi un guvern “prieten” sau “de îndreptat”, ci ca un guvern duşman care se află în slujba claselor explotatoare care ne “tescuiesc” în fiecare zi la locurile de muncă. Respingem categoric tentativa de a devia nemulţumirea muncitorilor italieni împotriva “fraţilor” emigranţi. Mai bine ne-am angaja în mod direct pentru a stabili legături, întâlniri, organizaţii capabile să ne ajute ca să răspundem în mod adecvat luptei comune de care avem atâta nevoie.

O portiţă de scăpare din această situaţie de degradare care se creează în periferiile urbane şi împotriva concurenţei dintre muncitorii italieni şi emigranţi, există totuşi! Aceasta constă în convergenţa unora şi altora spre o luptă comună privind deplina echiparare a muncitorilor emigranţi cu a muncitorilor italieni. Pentru permisul de şedere fără condiţii. Pentru investiţii majore în mediul social, finalizate la ajutarea cartierelor periferice de a ieşi din condiţiile de degradare actuală. Pentru o pază mai bună şi mai bine organizată împotriva agresiunilor fizice la adresa emigranţilor, agresiune împotriva cărora este corect să se apere. Aceasta înseamnă că organizarea şi lupta trebuie făcută împreună împotriva politicilor care încearcă să dea pălmi când la unii când la alţii. Să ne organizăm şi să luptăm împotriva sărăciei şi a “tescuirii” pe care asemenea politici le rezervă ţărilor din Estul şi di Sudul lumii şi a celor exploataţi. Să ne “suflecăm mânecile” pentru a stabili legături între mobilizarea muncitorilor din Italia şi sindicatele din România, sau ale altor ţări din Estul şi Sudul lumii, care au început să se reorganizeze.

Asemenea lupte, dintre care un splendid exemplu este acela al muncitorilor textilişti egipteni (dar să nu uităm grevele muncitorilor din Polonia şi Cehia şi “mişcările” muncitorilor români), demonstrează că din ţările din Est şi Sud nu ajung doar persoane dispuse să lucreze pe mai nimic, ca şi milioane şi milioane de exploataţi. Ajung persoane însă cu o forţă de luptă şi cu un potenţial incredibil, care intenţionează să se opună acestei concurenţe, care se luptă pentru a nivela, dar la un nivel mai înalt, condiţiile salariale existente pe piaţa globală. Nu este doar o întâmplare faptul că organele oficiale de informaţie stau foarte atente ca nu cumva să le scape această ştire: muncitorii din Sudul şi din Estul lumii, trebuiesc să apară doar ca marginalizaţi, exploataţi supuşi, zdrenţăroşi, dar niciodată ca luptători! Este în schimb foarte important, chiar vital am spune, cunoaşterea acestor lupte, susţinerea lor şi încercarea de a intra în contact cu ele.

Nu serveşte la nimic (dimpotrivă, este chiar dăunător) să ne unim la corul care strigă: să trimitem acasă emigranţii, sunt prea mulţi! Nu serveşte deoarece “mişcarea migratorie” este mereu alimentată de jaful imperialist din Sudul şi din Estul lumii, de nevoia spasmodică a întreprinderilor din Italia şi din Occident de a dispune de o “armată de rezervă” în cantităţi industriale super-şantajată pentru a scădea valoarea muncii tuturor proletarilor, inclusiv, sau mai bine spus în primul rând, a proletarilor “garantaţi”, adică aceia care au un loc de muncă “stabil”! Muncitorii emigranţi vin în număr foarte mare “acasă la noi”, vin din România, Iugoslavia, Albania, Egipt, Maroc, Pakistan, Peru, şi recent, inclusiv din Irak, Kurdistan, Palestina, deoarece Italia, statele occidentale, băncile “noastre”, întreprinderile “noastre”, armatele “noastre” (să nu uităm!) distrug orice posibilitate de a trăi acasă la ei, în “casa” lor românească, iugoslavă, albaneză, irachiană, etc. Vin “acasă la noi” deoarece puterile noastre “tari” le-au demolat sau au ocupat casa “lor”.

Această situaţie se poate depăşi doar mergând înainte. Doar aruncând la pământ pereţii despărţitori care aici, în Italia şi în Occident, concurenţa de pe piaţa muncii, politicile statelor şi campaniile rasiste le-au ridicat pentru a despărţi muncitorii de diferite naţionalităţi, rase şi religii. Dacă vom întreprinde acestă cale de luptă, vom găsi şi forţa necesară, noi proletarii italieni şi proletarii emigranţi pentru a face “curat” printre “tradiţiile” degradate prezente din ce în ce mai mult (şi nu doar sporadic) printre muncitorii italieni. Vom găsi forţa necesară pentru a înfrunta degradarea socială legată de acea mică parte dintre emigranţi care au devenit “mâna de lucru” a gangsterilor ce controlează activităţile criminale: marii “boşi” mafioţi, aliaţii lor politici şi instituţionali, prietenii lor din consiliile de administraţie ale băncilor şi din pieţele financiare “off-shore” … Organizarea de clasă este singurul mijloc de a smulge emigranţii din ghiarele acestor ulii.

13 noiembrie 2007

    ORGANIZZAZIONE COMUNISTA INTERNAZIONALISTA

Home page        Archivio generale "Che fare"         Per contattarci